cu totii eram vanatori de momente magice. aproape ca un dicteu automat al suprarealistilor, haituiam miraculosul din banal, din monoton. il extrageam cu clesti de diamant si ii storceam sevele direct pe limba.
de la un timp ne-am dat cu totii seama ca miraculosul se lasa mai greu extras.cresteam cantitatea, intensitatea dar efectul nu se mai lasa asa usor simtit.
miraculosul asta nu ne mai ajungea!
intr-o dimineata ne plimbam agale, asa cum obisnuiam, asteptand sa ne primim doza de magie. pe strazi era plin de batrani. sentimentul de batranete, de renuntare si de senilitate era coplesitor. daca ne-am fi luat dupa o estetica a uratului ar fi fost inca minunat, caci ar fi fost grotesc. dar nu, erau doar decrepiti, cu figuri pierdute in vremuri cand inca mai aveau idealuri, pielea intinsa si perechi mai bune de pantofi.
nu ma induiosau cu nimic, era revoltatoare senilitatea lor si jur ca m-am simtit un pui de sartre.
banalitatea si compromisul ucid spiritul. daca e asa, prefer sa fiu eu manifestul!
ceea ce ma sperie e ca, pana si eu uit...pana si eu il aud ticaind.