am obosit

De la o vreme nu stiu unde mi-au fugit cuvintele. Cred ca nu mai cred in puterea lor: ziua in care au murit cuvintele. Pacat ca nu m-am intors spre nici o forma primara, nu ai cum sa regasesti timpul pierdut, odata ce vorba aia, l-ai pierdut.
Intai a inghetat sufletul. S-a strecurat printre cescute, cotloane, pulovere de casmir, fire de praf si carti preferate. Ti l-am dat si tie si tu l-ai descompus ca o bucata de zahar brun in ceai.
Cel mai tare ma doare ca nu pot sa ma mai simt. Singura tristete vine tot din vid. eu stiu ca nu intelegi nimic, pe de-a intregul nici eu, dar daca ai intelege ai fi la fel de mort ca mine.
urc scarile, imi tremura genunchii, port praf de zane fals pe piele si detesc sa mai scriu pentru ca ma simt redundanta. Raman fara aer si sper intr-un fel de prabusire. prabusirea nu are loc si-atunci mintea imi porneste intr-un periplu de zbor operat pe sinapse scurtcircuitate cu fiori pe colanele vertebrale ale colectivului de controlori RATB.
in toamne si in primaveri, in asfalt si in carne imi inghet suspinele si-mi jur sa nu ma mai indragostesc, nici macar de tine...sau poate doar platonic de vreun neindragostibil si sa-mi folosesc inima doar pentru mecanica vietii, s-o ung din cand in cand cu vaselina vascoasa si apa vie si sa nu iubesc unul mai mult decat intregul. ce-am invatat sau ce mi s-a confirmat defapt este ca, e rau sa te dai, te-nghit si rareori castigi ceva...de cele mai multe ori iti mai pilesti un strat din puritate.
ma ciocnesc de tine in pat, in convorbiri si in vis. Sunt sigura ca ai vrea sa-mi picuri dureros pe fata, si furia ta si furia mea.
nu stiu cum sa mai definesc goliciunea asta, e amestecul dintre delasare si sentimentul profund dureros de bucata pierduta pe care-l incerc cand te privesc.
*cred ca e ultima data cand scriu, cel putin pentru o vreme. nu cred ca mai am nici un resort de nou in mine