mi-am dat seama ca aproape niciodata nu scriu cand sunt fericita. atunci traiesc.
in iarna traiesc putin.
acum ma simt intr-un fel de purgatoriu, departe de Oras si de toate conexunile care imi formau realitatea pana acum cateva zile.
un spatiu mare si alb, si denivelat, ca si patinoarul pe care m-am chinuit ieri sa-mi pastrez o oarecare gratie.
mi-e groaza de multe lucruri, multe multe...job si oameni si ziduri,mai mari si mai late decat Zidul chinezesc, insusi.
si fricile se topesc doar daca mi-l demolez pe-al meu.
ma buuuuucur, radiez si prin zidul daramat ma apropii de tine.
dau direct cu capul...imi creste un cucui mare..plec cu coada intre picioare si-mi construiesc iar zidul, caramida cu caramida pt ca nimeni, niciodata sa nu indrazneasca sa se apropie, in vecii, vecilor, amin!

vorbele nerostite

stanga, dreapta
unu, doi si oftezi
reglezi respiratia in functie de cel de langa tine.
te uiti cu coada ochiului, ai vrea sa-i rostesti navodul de silabe dintr-o rasuflare.
zambesti politicos ca un emoticon.
in gand:' as vreaaaaa...'
dar nununu... si spui c-afara e ceata si filmul pe care l-ai vazut era sick si te enervai ca nu statea mai aproape de tine si ti-aminteai un fragment de vis in care te tinea de mana si nori negri erau spulberati de mantre de lumina ale caror versuri nu le cunosteai si pleci.
pt ca de fiecare data, ti s-a dovedit ca procesul este unul de lunga durata si confirmarea vine atunci cand te doare fix in fund ca si cu baiatul ala cu soarele pe umar care se milogea sa-l primesti la tine intr-o noapte de decembrie cu doi ani mai tarziu decat ar fi trebuit.