am obosit

De la o vreme nu stiu unde mi-au fugit cuvintele. Cred ca nu mai cred in puterea lor: ziua in care au murit cuvintele. Pacat ca nu m-am intors spre nici o forma primara, nu ai cum sa regasesti timpul pierdut, odata ce vorba aia, l-ai pierdut.
Intai a inghetat sufletul. S-a strecurat printre cescute, cotloane, pulovere de casmir, fire de praf si carti preferate. Ti l-am dat si tie si tu l-ai descompus ca o bucata de zahar brun in ceai.
Cel mai tare ma doare ca nu pot sa ma mai simt. Singura tristete vine tot din vid. eu stiu ca nu intelegi nimic, pe de-a intregul nici eu, dar daca ai intelege ai fi la fel de mort ca mine.
urc scarile, imi tremura genunchii, port praf de zane fals pe piele si detesc sa mai scriu pentru ca ma simt redundanta. Raman fara aer si sper intr-un fel de prabusire. prabusirea nu are loc si-atunci mintea imi porneste intr-un periplu de zbor operat pe sinapse scurtcircuitate cu fiori pe colanele vertebrale ale colectivului de controlori RATB.
in toamne si in primaveri, in asfalt si in carne imi inghet suspinele si-mi jur sa nu ma mai indragostesc, nici macar de tine...sau poate doar platonic de vreun neindragostibil si sa-mi folosesc inima doar pentru mecanica vietii, s-o ung din cand in cand cu vaselina vascoasa si apa vie si sa nu iubesc unul mai mult decat intregul. ce-am invatat sau ce mi s-a confirmat defapt este ca, e rau sa te dai, te-nghit si rareori castigi ceva...de cele mai multe ori iti mai pilesti un strat din puritate.
ma ciocnesc de tine in pat, in convorbiri si in vis. Sunt sigura ca ai vrea sa-mi picuri dureros pe fata, si furia ta si furia mea.
nu stiu cum sa mai definesc goliciunea asta, e amestecul dintre delasare si sentimentul profund dureros de bucata pierduta pe care-l incerc cand te privesc.
*cred ca e ultima data cand scriu, cel putin pentru o vreme. nu cred ca mai am nici un resort de nou in mine

furie vesela si iute.
purificati dupa baie, steam inglobati intre cearceafurile albe.
era cald si delasare.
inainte de somn ma gandeam: nu vreau realism, mai vreau inca putina magie.

mi-am dat seama ca aproape niciodata nu scriu cand sunt fericita. atunci traiesc.
in iarna traiesc putin.
acum ma simt intr-un fel de purgatoriu, departe de Oras si de toate conexunile care imi formau realitatea pana acum cateva zile.
un spatiu mare si alb, si denivelat, ca si patinoarul pe care m-am chinuit ieri sa-mi pastrez o oarecare gratie.
mi-e groaza de multe lucruri, multe multe...job si oameni si ziduri,mai mari si mai late decat Zidul chinezesc, insusi.
si fricile se topesc doar daca mi-l demolez pe-al meu.
ma buuuuucur, radiez si prin zidul daramat ma apropii de tine.
dau direct cu capul...imi creste un cucui mare..plec cu coada intre picioare si-mi construiesc iar zidul, caramida cu caramida pt ca nimeni, niciodata sa nu indrazneasca sa se apropie, in vecii, vecilor, amin!

vorbele nerostite

stanga, dreapta
unu, doi si oftezi
reglezi respiratia in functie de cel de langa tine.
te uiti cu coada ochiului, ai vrea sa-i rostesti navodul de silabe dintr-o rasuflare.
zambesti politicos ca un emoticon.
in gand:' as vreaaaaa...'
dar nununu... si spui c-afara e ceata si filmul pe care l-ai vazut era sick si te enervai ca nu statea mai aproape de tine si ti-aminteai un fragment de vis in care te tinea de mana si nori negri erau spulberati de mantre de lumina ale caror versuri nu le cunosteai si pleci.
pt ca de fiecare data, ti s-a dovedit ca procesul este unul de lunga durata si confirmarea vine atunci cand te doare fix in fund ca si cu baiatul ala cu soarele pe umar care se milogea sa-l primesti la tine intr-o noapte de decembrie cu doi ani mai tarziu decat ar fi trebuit.

frigul paralizeaza sufletele.
ele trec prin diferite stari de agregare.
fluidul din vara ia o forma solida.
sufletul ingheata.
pe strazile pline de ceata, cand noaptea se lasa de la ora 4, sufletul incepe sa se fragmenteze in mii de bucati.
faci un pas, trosneste si pica. in urma ta, Craiasa Zapezii le aduna cu farasul construind oglinzi.
esti gol si ti-e frig intr-una.
.........................................
iarna aceea si-au petrecut-o intreaga intr-un iglu. sub plapuma albastra cu desene de puf ei radiu lumina si caldura.
ceata laptoasa din nopti ii izola de restul lumilor caci lumea dintre ei le era de ajuns.
ce fantasma!
in zilele de inceput de an, fulgii de zapada si orgasmele atingeau proportii macrocosmice. se refugiau sub plapuma albastra si isi tineau unul altuia de cald si de-a fi.
beatitudinea avea gust de pricomidale. nu am mai mancat de-atunci pricomidale. nostalgia asta e letargica. mi-e pofta de gust si mi-e dor sa ma indragostesc si nu pot.

oamenii vor.
vor cu ardoare, cu intensitate, cu umilinta, cu frica, cu tristete.
vor si nu vor, si de aici confuzia!
daca toate actiunile ti se ineaca in acelasi punct, te numesti redundant.
punct la punct cu veselie
punctele nu sunt formate din lumina ci din gauri mici si negre care te aduc, in final, in acelasi punct.
nu vezi, tu inghiti greseala si greseala te inghite pe tine. si asta-ti genereaza haosul in puls.
fetele au zambete colorate sau retinute, se misca fluid sau prind radacini in pantofi cu toc, dar daca ai vedea ce este si nu ce ar putea sa fie(si nu e) ai mai urca o treapta. ti-ar fi mai bine si tie si celor din aria aurei tale.
proiectiile ideatice te impotmolesc in aceeasi dezamagire.
pisica pe care o tineam in brate pulsa de viata, era reala si ii simteam prezenta.
pe tine te bantuia un viitor posibil dar nefondat iar pisica inca facea ochii mari si astepta sa-i frangi oasele dintr-o singura imbratisare.
si nu este vorba ca te-ai multumi cu mai putin ci ca ai trai un act in toata splendoarea realitatii sale.
iata, pe scurt, verdictul crimei!
dragostea exista, dar nu cum o vezi.

simti frigul?
in iarna care intra in noi.
noi intram in cafenele, pline de lumini difuze si fum, clinchet de lingurete pe sticla, clinchet de dinti pe piele, voci de iarna, voci de frig.
imi ragusesc simturile si ca de fiecare data caut certitudinea de care sa ma agat.
cati oameni ne-au ramas imprimati de-a lungul zilelor? mi-as dori sa fac un clasament dar nu cred ca am dreptul.
nici unii nu stim sa iubim, ne uram prea mult pe noi insine.
cel mai mult as vrea sa nu ma fi mintit.