mi-am dat seama ca aproape niciodata nu scriu cand sunt fericita. atunci traiesc.
in iarna traiesc putin.
acum ma simt intr-un fel de purgatoriu, departe de Oras si de toate conexunile care imi formau realitatea pana acum cateva zile.
un spatiu mare si alb, si denivelat, ca si patinoarul pe care m-am chinuit ieri sa-mi pastrez o oarecare gratie.
mi-e groaza de multe lucruri, multe multe...job si oameni si ziduri,mai mari si mai late decat Zidul chinezesc, insusi.
si fricile se topesc doar daca mi-l demolez pe-al meu.
ma buuuuucur, radiez si prin zidul daramat ma apropii de tine.
dau direct cu capul...imi creste un cucui mare..plec cu coada intre picioare si-mi construiesc iar zidul, caramida cu caramida pt ca nimeni, niciodata sa nu indrazneasca sa se apropie, in vecii, vecilor, amin!

vorbele nerostite

stanga, dreapta
unu, doi si oftezi
reglezi respiratia in functie de cel de langa tine.
te uiti cu coada ochiului, ai vrea sa-i rostesti navodul de silabe dintr-o rasuflare.
zambesti politicos ca un emoticon.
in gand:' as vreaaaaa...'
dar nununu... si spui c-afara e ceata si filmul pe care l-ai vazut era sick si te enervai ca nu statea mai aproape de tine si ti-aminteai un fragment de vis in care te tinea de mana si nori negri erau spulberati de mantre de lumina ale caror versuri nu le cunosteai si pleci.
pt ca de fiecare data, ti s-a dovedit ca procesul este unul de lunga durata si confirmarea vine atunci cand te doare fix in fund ca si cu baiatul ala cu soarele pe umar care se milogea sa-l primesti la tine intr-o noapte de decembrie cu doi ani mai tarziu decat ar fi trebuit.

frigul paralizeaza sufletele.
ele trec prin diferite stari de agregare.
fluidul din vara ia o forma solida.
sufletul ingheata.
pe strazile pline de ceata, cand noaptea se lasa de la ora 4, sufletul incepe sa se fragmenteze in mii de bucati.
faci un pas, trosneste si pica. in urma ta, Craiasa Zapezii le aduna cu farasul construind oglinzi.
esti gol si ti-e frig intr-una.
.........................................
iarna aceea si-au petrecut-o intreaga intr-un iglu. sub plapuma albastra cu desene de puf ei radiu lumina si caldura.
ceata laptoasa din nopti ii izola de restul lumilor caci lumea dintre ei le era de ajuns.
ce fantasma!
in zilele de inceput de an, fulgii de zapada si orgasmele atingeau proportii macrocosmice. se refugiau sub plapuma albastra si isi tineau unul altuia de cald si de-a fi.
beatitudinea avea gust de pricomidale. nu am mai mancat de-atunci pricomidale. nostalgia asta e letargica. mi-e pofta de gust si mi-e dor sa ma indragostesc si nu pot.

oamenii vor.
vor cu ardoare, cu intensitate, cu umilinta, cu frica, cu tristete.
vor si nu vor, si de aici confuzia!
daca toate actiunile ti se ineaca in acelasi punct, te numesti redundant.
punct la punct cu veselie
punctele nu sunt formate din lumina ci din gauri mici si negre care te aduc, in final, in acelasi punct.
nu vezi, tu inghiti greseala si greseala te inghite pe tine. si asta-ti genereaza haosul in puls.
fetele au zambete colorate sau retinute, se misca fluid sau prind radacini in pantofi cu toc, dar daca ai vedea ce este si nu ce ar putea sa fie(si nu e) ai mai urca o treapta. ti-ar fi mai bine si tie si celor din aria aurei tale.
proiectiile ideatice te impotmolesc in aceeasi dezamagire.
pisica pe care o tineam in brate pulsa de viata, era reala si ii simteam prezenta.
pe tine te bantuia un viitor posibil dar nefondat iar pisica inca facea ochii mari si astepta sa-i frangi oasele dintr-o singura imbratisare.
si nu este vorba ca te-ai multumi cu mai putin ci ca ai trai un act in toata splendoarea realitatii sale.
iata, pe scurt, verdictul crimei!
dragostea exista, dar nu cum o vezi.

simti frigul?
in iarna care intra in noi.
noi intram in cafenele, pline de lumini difuze si fum, clinchet de lingurete pe sticla, clinchet de dinti pe piele, voci de iarna, voci de frig.
imi ragusesc simturile si ca de fiecare data caut certitudinea de care sa ma agat.
cati oameni ne-au ramas imprimati de-a lungul zilelor? mi-as dori sa fac un clasament dar nu cred ca am dreptul.
nici unii nu stim sa iubim, ne uram prea mult pe noi insine.
cel mai mult as vrea sa nu ma fi mintit.

erau diminetile acelea de toamna, erau si dupa-amiezele de lumina alba, cruda si laptoasa.
mi-e dor de tine dar nu iti suport prezenta reala si nici slabiciunea din ea.
cum spuneam de atatea ori, raul e interior si nu exterior, cand nu-l vom mai proiecta pe ceilalti va fi mai bine.
nu-ti suport nici urmele de saliva pe care mi le lasi pe alunite, buric sau gat si nici transpiratia de pe mana atunci cand ma treci strada. fluidele tale sunt pline frica de a trai si regretul ca ai gresit. cand le percep ma umilesc pana si pe mine, imi dau fiori de rece iar mie mi-e cald si bine din cauza luminii albe.
as vrea sa ai curaj sa faci ce vrei.
eu doar zambesc somnolent si lumina e in continuare alba si cruda.

ciudat cum uneori detaliile se potrivesc.
primisem azi mai devreme 10 boboci de floare de lotus.
i-am pus intr-un imens bol cu apa si am sperat ca o sa infloreasca.
am uitat
................
cu toata confuzia starii am ajuns acasa.
un mic atac de panica. crengile copacului se miscau fara sens si nici urma de concluzie revelatoare. eram furioasa pe frica din ei si asta pentru ca eu nu eram corpul meu, eram doar invelisul care ma purta, si ei, nici unii, nu intelegeau asta.

respir, inspir spre infinit........ si-apoi vad de florile de lotus.
eu sunt florile de lotus, camasa mea are aceeasi nuanta, parfumul de pe gatul meu acelasi gust.
florile de lotus sunt eu.
din cand in cand, cineva picura putina apa, apa vie din bolul imens de cristal.
ma deschid.
cred ca mi-e sete.
ii inteleg acum, in fond eu sunt energia primara feminina, forma mi-a fost aleasa tocmai pentru asta.
si sarpele se rascoleste in inmugurirea mea.

what we've lost

'urla, urla! oricum nu te aude nimeni.'
suna o fraza dintr-un film ieftin de actiune, poate fi chiar animat, cu personaje gumate-negative.
chiar credeam ca avem raspunsurile, paream convinsi si convingatori.
punem problema dintr-o sumedenie de prespective si dar e tot degeaba. momentele sunt singulare si individuale, nu au flux si nu stiu cum sa le fac sa nu mai danseze sacadat.
mi-e frica
ti-e frica
ma ineci, imi sterg nasul cu foarte putina gratie. vorbeste despre sinucideri de parca ai mai bea o bere, te-ai inecat defapt in bere.
ma gandesc la alegeri de parca ar salva ceva, sau pe cineva. in schimb il intinez si pe cel de-al treilea.
adevarul e ca, niciodata nu am fost destul de buna, sau destul de lumina.

diminetile bune

in lumina laptoasa a diminetii strada zumzaia de batranii care isi trageau alene bastoanele dupa ei, tu calcai o camasa, a mea avea ciucuri de matase si era transparenta.
in camera, soarele se articulase de pe un perete bronz pe altul.
avem pistrui si este vara.
nu-mi mai e frica de tine si nici nu te mai iubesc prea mult, doar altfel.
si mainile tale erau acasa desi nu am dormit deloc toata noaptea de teama ca o sa ma pupi. mai bine adormeam, oricum pupele vin doar dimineata.

care este realitatea mea acum, la 2:49 in noapte?
painea prajita cu dulceata de caise.
e dulceaga, ma furnica pe limba, iar de existenta altor fenomene metafizice ma indoiesc cu seninatate.

toate noptile cu ploi care mi s-au scurs prin piele.
nopti de sfarsit de toamna, cu orbecaieli pe calea victoriei.
nopti de musoni primavaratici in care inca mai asteptam cu infrigurare.
noaptea goala de vara, cu hainele pline de apa...cand inca as mai vrea sa astept.
picurii nesfarsiti din ploaia din mine formeaza acum musonul in india.
antimpul meu ploios, anotimpul sec si arid din ceilalti.
si simt ca au trecut atatea sezoane incat nu as mai putea vorbi cu tine pentru ca nu stiu cine esti...si mai ales nu stiu cine sunt.
nu am putut sa mai scriu pentru ca mi-era groaza ca ai sa citesti tot si nu meritai sa intelegi ca tot haosul din tine l-ai transferat in mine.
acum nu mai conteaza nici daca citesti, nici daca nu citesti..si nici nu scriu pentru tine si nici nu scriu pentu mine.
nu stiu ce fac aici.
fac un mare nimic, ca mai-mereu.

nu stiu de unde sa incep pentru ca nu stiu daca am sfarsit-o.
se incheia totusi un moment. si nici unii dintre noi nu avea sa-l mai traiasca vreodata.
am crescut, am mai murit putin, golul e mai mare sau mai mic, in functie de umbra copacilor de pe marginea drumurilr, dar e tot gol.
orice as face, oricare alte maini m-ar atinge, ramai ancorat ca o supra-constiinta in toti fractalii din mine.
nu pot sa scriu, ma umplu de furie si de frica si viitorul nu mi-l mai citesc la mai mult de 2 ore distanta.

sa ai asteptari e cel mai rau.
furie, frica si in final dezamagire... si toate ti le faci singur.
cand nu mai ai unde sa cobori spui:'spot joc!'
dar daca tot te-ai distrus inevitabil ai sa si renasti, sub o alta forma.
omizile isi impletesc in jur fire de matase.
ultimele fire de lumina pe care le mai detin in buzunar le impletesc intr-un cocon in jurul meu. nu e stralucitor si e urat decorat, au mai rams prea putine fire.
nu stiu cat timp dureaza metamorfoza.
cand ies din cocon am sa iert, tu ai sa uiti.
......
ce ciuda mi-e ca nu mai stiu sa scriu!

azi, azi, azi
aici
acum
incoace...incolo
majoritatea oamenilor la care tin parasesc orasul.
adevarul e ca as fi singura peste tot, macar aici pot sa ma pierd printre strazi, copaci si dimineti.
intr-o zi am sa ma transform intr-un copac, nu stiu inca daca sa fie tei, castan sau platin...poate ar trebui sa fie o salcie.
zana nu sunt, nici pomeneala. nu am nici urma de praf magic in buzunare si nici nu cred ca am avut vreodata. macar asa pot sa ma transform intr-un fort de zane. nunu, orfelinat pentru zanele orfane, care se pripasesc pe aici in anul lor sabatic pe care-l iau cand vor sa cunoasca lumea. unele, au sa ramane pe aici o vreme iar eu am sa ma umplu de ghirlande de flori.
azi am intrat intr-o biserica.nu am mai facut asta de vreo mie de ani caci zanele au tendinte pagane.
tineam cristalul in mana...si m-am rugat, desi nu mai stiam cum sa fac asta...(m-am rugat pentru lumina din tine)

a inflorit iar salcamul din fata geamului, mi s-ar fi parut firesc daca anul acesta ar fi luat o pauza.
in oras a plouat iar taxiul facea miscari bruste printre ramasitele picaturilor de ploaie.
grilajul liftului pulsa, padabing-padabum si noi o luam in ordinea opusa scurgerii timpului caci este mai natural.
genunchii erau prosti, mecanism idiot si tremurator, de-ai fi zis ca sunt mai vechi decat rotitele ruginite ale liftului.
si pentru o clipa lunga, atunci da, inainte si nu dupa, defapt nici inainte si nici dupa, ci pe undeva printre...nu mi-a mai fost atat de frica...

la ora asta copiii isi strang pernele in brate si-si dorm somnul de ploaie si salcami.

totul a amutit.

intr-o dimineata a deschis ochii si a inceput sa se incarce cu peisajul care se derula in fata: strazi pietruite, copii in uniforme care mergeau spre scoala, bunici la cumparaturi de verdeturi chiar si turle de biserici.
uitandu-se mai bine si-a dat seama ca patul ii fusese dizlocat din camera de cu seara si se afla acum exact in strada, sprijinit de fresca unei cladiri in stil germanic.
tot peisajul ce se derula era despartit de o cortina mare rosie, aparuta si ea de nicaieri.
prin despartitura cortinei: exterior
trage cortina: interior
exterior-interior
exterior-interior
.....
o actiune mecanica pe care a savarsit-o de mai multe ori. batranii cu verdeturi se uitau deja mirati." De unde a mai aparut si aratarea in starie de noapte care trage cortina peste un pat exterior?"
a sunat la usa casei de-al carui perete ii era lipit patul. a sunat luuung, i-a deschis o servitoare care i-a spus in germana: 'Die Besitzer sind nicht. Komm nach am Dämmerung'
S-a intors, a tras cortina, s-a pus in pat si si-a propus sa nu se mai opresca din plans pana la apus.

azi pare prima zi de vara, pare frumos si cred ca multi oamneni zambesc pe strazi.
in ultimele zile am iesit mult, mult, ca sa gandesc mai putin.
un alt eu vorbeste, uneori rade, se comporta normal in parametrii sociali, cunoaste multe persoane noi si colorate ale caror nume nu o sa si-l mai aminteasca vreodata.
'ce frumoasa esti, ce rochie frumoasa ai, as vrea sa te sarut pe gat'
ce, cine, cine e fata asta la care se inghesuie cinci magari la zambet?
sunt un sociopat sociabil.
inauntru, nu e nimic. totul a inghetat intr-un moment indepartat din timp, un hypermoment, un moment continuu cu flash back-uri care pulseaza constant.
cineva a furat toate sursele de lumina, becuri, chibrite, lumanari si licurici. astept doar sa treaca timp, frecvente, batai de inima, sa trec eu..in alta parte, oriunde altundeva decat acum.
corpul meu simte diviziunea dintre fatete.
intorcand-ma dimineata acasa pe strazile pustii, in taxiul inundat de lumina, corpul meu isi striga revolta. niciodata nu s-a mai revoltat in asa masura.
capul imi pulsa, mainile imi erau reci si nu mai puteam vorbi. mi s-a facut atat de frica incat atunci cand s-a oprit la stop am vrut sa cobor in fuga pe tot felul de strazi pe care nu le mai recunosteam. capul imi pulsa ingrozitor ca si cum spiritul, energia care mai ramasese vroia sa se mute in alt recipient.
nu stiu cum am ajuns acasa.
m-am intins pe podea si cred ca am lesinat, imaginea a fost iarasi alba, anticorporala,albul acela de care mi-e atat de frica. a fost ca atunci, data trecuta, cand albul mi-a inundat tot orizontul si culorile lui kundalini au iesit rand pe rand din mine. cred ca nu am mai scris niciodata despre asta pentru ca m-am speriat ingrozitor.
'corpul meu nu e corpul meu iar eu nu sunt eu, forma e nimic iar nimicul e forma'
da data asta insa a fost si mai rau. dupa cateva ore, imaginea a revenit. camera era inundata de lumina iar eu eram inundata de groaza.

furii inabusite

locuiam intr-un oras alb in reconstructie, cu parcuri si lacuri artificiale.
coloanele albe de marmura coborau adanc in lacuri. copiii se scaldau zilnic acolo.
calcau pe prima treapa alba care se derula apoi inspre adancimi. cand oboseau se odihneau pe capiteluri de coloane scufundate de izbeliste prin ape. sa inoate bine era o necesitate caci lacurile nu aveau sfarsit. unii mureau, ii culegeau cu plase pentru fluturi.
prin oras,ne plimbam pe barne de lemn inguste.
deasupra, se reconturau in inaltime cladirile.
barnele de lemn erau asezate peste gaurile intunecate ale trecutului, mai intrezareai uneori cate un craniu de elefant.
intr-o seara am prins pe marginea unui lac un licurici.
l-am pus intr-un borcan cu gura in jos.
dimineata, m-am trezit gandind: 'nenorocitul! mi-a ros din piele pana la suflet.'
dar n-am zis-o.

e amuzant cum oamenii ajung sa creada ca a se simti mizerabil e defapt starea normala.

fac pariu cu tine pe doi lei si trei castraveti ca nu ma mai poti uimi.
ca la metrou, usile dinafara inspre interior s-au inchis.
am inghitit si cheia.

trebuie sa fi avut vreo 4 ani si trebuie sa fi fost vara.
ma jucam in fiecare zi in fata blocului, jocuri cu genunchi juliti si numaratori din 10 in 10.
erau multi copii acolo. la o alta scara erau si doua surori. pe cea mai mica, putin mai mica decat mine o chema maria. tin minte ca maria avea ochii mari si miros de pudra de talc, sau poate asa-mi imaginez acum.
intr-o dimineata am auzit pe afara ca maria a murit. copiii ziceau ca a murit in somn. probabil somnul avea si el gust de lapte si miros de pudra de talc, era somnul cel mai lung si mai profund,de pranz cu aer fierbinte de vara, filtrat de draperiile trase.
la scurt timp m-am mutat de acolo. de-a lungul anilor mi-a amintit franturi din povestea asta dar nu am stiut niciodata daca a fost sau nu real. cred ca mi-am amintit mai mult senzatia de somn fara sfarsit, poate ca am tanjit uneori dupa ea, nici nu stiu.
aburi de pudra, miros de lapte clocotit si somn deplin.
cand esti mic iti tii monstrii in dulap sau sub pat, cand cresti, ei se metamorfozeaza odata cu tine si se aciuiesc in suflet. ies doar in urma unui somn deplin.

Pentru ca ninge
Triunghiuri in sfere
pline de cuvinte grele.
Omul care cerne faina din cer,
a uitat de el.
Iei un baston lung, lung,
Tragi cortina,
Si-l intepi
pana-l auzi urland.
....................
E noapte tarziu.
Am terorizat scrumiera,
Tocmai si-a facut rezervare
la zborul pentru insule.
Pleaca luni, la ora 3.

stand pe fundaluri albe culorile tasnesc din crestetele oamenilor, in functie de imaginile intiparite pe fetele lor.
expresii de albastru, de auriu si mai rar de violet.
toate, rand pe rand, niciodata in acelasi timp.
contradictii intre timpul din mine si timpul din afara mea.

frici mici
si
frici mai putin mici
si
reminescente de psihoze
si
psihozele nu au nimic psihedelic in ele, inafara de un prefix

prezumtii de nevinovatii

tristetile sunt de mai multe feluri. asta era lichida, se prelingea cu-ncetinitorul pe piele, era calda si poate chiar putin colorata, doare umpic, asa de gust.
tu te-ai dezindragostit, la fel de subit ca-n noaptea aia, cand pe strada ai zis:'te iubesc'.
o stiu(simt),cu toate ca tare-as vrea sa ma insel.
poate
poate
poate
.....
duce la infinit

intr-una din dupa-amiezi tu ai adormit in patul meu.
era mult soare, prea mult soare pentru figul de afara.
dar frigul nu se strecura in camera asa cum m-am strecurat eu in pat langa tine.
pissiceste ti-am pandit pulsul, la baza gatului, pe plexul solar si pe spranceana dreapta.
sprancenele tale sunt arcuite frumos, dreapta poate chiar mai frumos decat stanga.
tictactictactictactictactictac la infinit
de caldura cred ca am adormit si eu.

in tramvai, parul unei doamne avea aceeasi culoare cu haina de blana pe care o purta simandicos.
cameleonic, oamenii ajung sa se confunde cu mediul in care traiesc.
pentru ca ninge de cateva zile, eu am sa redevin craiasa zapezii.

cand e ceata mai multe zile la rand, oamenii devin si ei cetosi.

intr-o noapte ca asta:
as umbla pe strazi intreband din strain in strain:
"cine sunt?
cine esti?'
pe fundal se auzea zgomotul taxiului,la telefon te-am intrebat banalitati.