mi-am dat seama ca aproape niciodata nu scriu cand sunt fericita. atunci traiesc.
in iarna traiesc putin.
acum ma simt intr-un fel de purgatoriu, departe de Oras si de toate conexunile care imi formau realitatea pana acum cateva zile.
un spatiu mare si alb, si denivelat, ca si patinoarul pe care m-am chinuit ieri sa-mi pastrez o oarecare gratie.
mi-e groaza de multe lucruri, multe multe...job si oameni si ziduri,mai mari si mai late decat Zidul chinezesc, insusi.
si fricile se topesc doar daca mi-l demolez pe-al meu.
ma buuuuucur, radiez si prin zidul daramat ma apropii de tine.
dau direct cu capul...imi creste un cucui mare..plec cu coada intre picioare si-mi construiesc iar zidul, caramida cu caramida pt ca nimeni, niciodata sa nu indrazneasca sa se apropie, in vecii, vecilor, amin!