Leben

m-am trezit in toamna.
valuri textile pufoase si urmele unui soare caldut aproape ca imi aduc un comfort epidermic.
copacii incep exfolierea gratioasa a fasitelor de aur, eu tot nu pot sa exfoliez furtunile.
aproape intotdeauna e la fel, exceptand sclipirile, pe care acum le percep din ce in ce mai greu.

sub ciuperca nu plooa, nu era nici soare, nici frig si nici timp
spatiul se strecura curbiliniu si colorat (curbiliniu si colorat=curcubeic?!)
si cum se strecura el asa, nu prin doi ci prin unu, ma trezeam cu o gramada de revelatii nastrusnice pe care nu stiam in ce buzunar sa le mai dosesc.
ce te faci cu oamenii astia care stramba din nas cand in sfarsit le mai rostesti?
eu i-as baga si pe ei intr-un buzunar, si apoi in centrifuga de la masina de spalat. sa-i roteasca-clateasca bine-bine si inca-un strop de bine.
soarele misca lalele false din tablou. defapt soarele nu mai era demult, da' lalelele se miscau feminin si dansau ca niste aproape-curve.
'eu nu sunt corpul meu', mai zicea o oarecare voce. asa o fi, cine sunt eu sa-l contrazic?

nu ma urc ca bitza ca eu port rochitza

era o seara laptoasa si toata lumea pedala.
defapt, lumea era un joc de spite iar coloana sonora era clinchet de bicicleta.