erau diminetile acelea de toamna, erau si dupa-amiezele de lumina alba, cruda si laptoasa.
mi-e dor de tine dar nu iti suport prezenta reala si nici slabiciunea din ea.
cum spuneam de atatea ori, raul e interior si nu exterior, cand nu-l vom mai proiecta pe ceilalti va fi mai bine.
nu-ti suport nici urmele de saliva pe care mi le lasi pe alunite, buric sau gat si nici transpiratia de pe mana atunci cand ma treci strada. fluidele tale sunt pline frica de a trai si regretul ca ai gresit. cand le percep ma umilesc pana si pe mine, imi dau fiori de rece iar mie mi-e cald si bine din cauza luminii albe.
as vrea sa ai curaj sa faci ce vrei.
eu doar zambesc somnolent si lumina e in continuare alba si cruda.

ciudat cum uneori detaliile se potrivesc.
primisem azi mai devreme 10 boboci de floare de lotus.
i-am pus intr-un imens bol cu apa si am sperat ca o sa infloreasca.
am uitat
................
cu toata confuzia starii am ajuns acasa.
un mic atac de panica. crengile copacului se miscau fara sens si nici urma de concluzie revelatoare. eram furioasa pe frica din ei si asta pentru ca eu nu eram corpul meu, eram doar invelisul care ma purta, si ei, nici unii, nu intelegeau asta.

respir, inspir spre infinit........ si-apoi vad de florile de lotus.
eu sunt florile de lotus, camasa mea are aceeasi nuanta, parfumul de pe gatul meu acelasi gust.
florile de lotus sunt eu.
din cand in cand, cineva picura putina apa, apa vie din bolul imens de cristal.
ma deschid.
cred ca mi-e sete.
ii inteleg acum, in fond eu sunt energia primara feminina, forma mi-a fost aleasa tocmai pentru asta.
si sarpele se rascoleste in inmugurirea mea.

what we've lost

'urla, urla! oricum nu te aude nimeni.'
suna o fraza dintr-un film ieftin de actiune, poate fi chiar animat, cu personaje gumate-negative.
chiar credeam ca avem raspunsurile, paream convinsi si convingatori.
punem problema dintr-o sumedenie de prespective si dar e tot degeaba. momentele sunt singulare si individuale, nu au flux si nu stiu cum sa le fac sa nu mai danseze sacadat.
mi-e frica
ti-e frica
ma ineci, imi sterg nasul cu foarte putina gratie. vorbeste despre sinucideri de parca ai mai bea o bere, te-ai inecat defapt in bere.
ma gandesc la alegeri de parca ar salva ceva, sau pe cineva. in schimb il intinez si pe cel de-al treilea.
adevarul e ca, niciodata nu am fost destul de buna, sau destul de lumina.

diminetile bune

in lumina laptoasa a diminetii strada zumzaia de batranii care isi trageau alene bastoanele dupa ei, tu calcai o camasa, a mea avea ciucuri de matase si era transparenta.
in camera, soarele se articulase de pe un perete bronz pe altul.
avem pistrui si este vara.
nu-mi mai e frica de tine si nici nu te mai iubesc prea mult, doar altfel.
si mainile tale erau acasa desi nu am dormit deloc toata noaptea de teama ca o sa ma pupi. mai bine adormeam, oricum pupele vin doar dimineata.

care este realitatea mea acum, la 2:49 in noapte?
painea prajita cu dulceata de caise.
e dulceaga, ma furnica pe limba, iar de existenta altor fenomene metafizice ma indoiesc cu seninatate.

toate noptile cu ploi care mi s-au scurs prin piele.
nopti de sfarsit de toamna, cu orbecaieli pe calea victoriei.
nopti de musoni primavaratici in care inca mai asteptam cu infrigurare.
noaptea goala de vara, cu hainele pline de apa...cand inca as mai vrea sa astept.
picurii nesfarsiti din ploaia din mine formeaza acum musonul in india.
antimpul meu ploios, anotimpul sec si arid din ceilalti.
si simt ca au trecut atatea sezoane incat nu as mai putea vorbi cu tine pentru ca nu stiu cine esti...si mai ales nu stiu cine sunt.
nu am putut sa mai scriu pentru ca mi-era groaza ca ai sa citesti tot si nu meritai sa intelegi ca tot haosul din tine l-ai transferat in mine.
acum nu mai conteaza nici daca citesti, nici daca nu citesti..si nici nu scriu pentru tine si nici nu scriu pentu mine.
nu stiu ce fac aici.
fac un mare nimic, ca mai-mereu.

nu stiu de unde sa incep pentru ca nu stiu daca am sfarsit-o.
se incheia totusi un moment. si nici unii dintre noi nu avea sa-l mai traiasca vreodata.
am crescut, am mai murit putin, golul e mai mare sau mai mic, in functie de umbra copacilor de pe marginea drumurilr, dar e tot gol.
orice as face, oricare alte maini m-ar atinge, ramai ancorat ca o supra-constiinta in toti fractalii din mine.
nu pot sa scriu, ma umplu de furie si de frica si viitorul nu mi-l mai citesc la mai mult de 2 ore distanta.