intervalele nu mai sunt coerente. stim ca atomii se plimba haotic, urmand legi cuantice necunoscute si totusi creeaza ceva, e ceva de capul lor.
de-al meu nu prea stiu daca e. adica, dupa reteta lor, si eu urmez legi haotice, dar parca preaaa nu se prinde nimic. mai bine as glazura totul ca pe un tort si l-am mai pune in cuptor vreo 15 min.
haide, haide, cine alege glazura?
lumeaaa asta, io nu prea stiu ce sa zic despre dansa.

de acolo, din spatele oglinzii, lucrurile invata sa aiba rabdare.

bârrrrr

pentru ca a reinceput frigul, mi-am amintit de o alta zi in frig, pentru ca, pentru ca asa merge mintea, hala-n dala.
umblam aristocratic si aproape miop cu caciulita de blana neagra trasa pe urechi. mi se parea firesc sa imi scrantesc glezna dreapta incaltata in botine scurte negre pentru ca paseam tacticos pe gheata.
am pasit tacticos o zi intreaga si am cumparat pompoane si baloane, caramele si perdele, esente si valente si cine mai stie ce alte minuni.
l-am asteptat.
seara, a aparut cu nasul rosu ca un ren si m-a iubit.
nah, mi-am reamintit ca sa-mi reamintesc si eu ceva frumos de frig.

Leben

m-am trezit in toamna.
valuri textile pufoase si urmele unui soare caldut aproape ca imi aduc un comfort epidermic.
copacii incep exfolierea gratioasa a fasitelor de aur, eu tot nu pot sa exfoliez furtunile.
aproape intotdeauna e la fel, exceptand sclipirile, pe care acum le percep din ce in ce mai greu.

sub ciuperca nu plooa, nu era nici soare, nici frig si nici timp
spatiul se strecura curbiliniu si colorat (curbiliniu si colorat=curcubeic?!)
si cum se strecura el asa, nu prin doi ci prin unu, ma trezeam cu o gramada de revelatii nastrusnice pe care nu stiam in ce buzunar sa le mai dosesc.
ce te faci cu oamenii astia care stramba din nas cand in sfarsit le mai rostesti?
eu i-as baga si pe ei intr-un buzunar, si apoi in centrifuga de la masina de spalat. sa-i roteasca-clateasca bine-bine si inca-un strop de bine.
soarele misca lalele false din tablou. defapt soarele nu mai era demult, da' lalelele se miscau feminin si dansau ca niste aproape-curve.
'eu nu sunt corpul meu', mai zicea o oarecare voce. asa o fi, cine sunt eu sa-l contrazic?

nu ma urc ca bitza ca eu port rochitza

era o seara laptoasa si toata lumea pedala.
defapt, lumea era un joc de spite iar coloana sonora era clinchet de bicicleta.

cu totii eram vanatori de momente magice. aproape ca un dicteu automat al suprarealistilor, haituiam miraculosul din banal, din monoton. il extrageam cu clesti de diamant si ii storceam sevele direct pe limba.
de la un timp ne-am dat cu totii seama ca miraculosul se lasa mai greu extras.cresteam cantitatea, intensitatea dar efectul nu se mai lasa asa usor simtit.
miraculosul asta nu ne mai ajungea!
intr-o dimineata ne plimbam agale, asa cum obisnuiam, asteptand sa ne primim doza de magie. pe strazi era plin de batrani. sentimentul de batranete, de renuntare si de senilitate era coplesitor. daca ne-am fi luat dupa o estetica a uratului ar fi fost inca minunat, caci ar fi fost grotesc. dar nu, erau doar decrepiti, cu figuri pierdute in vremuri cand inca mai aveau idealuri, pielea intinsa si perechi mai bune de pantofi.
nu ma induiosau cu nimic, era revoltatoare senilitatea lor si jur ca m-am simtit un pui de sartre.
banalitatea si compromisul ucid spiritul. daca e asa, prefer sa fiu eu manifestul!
ceea ce ma sperie e ca, pana si eu uit...pana si eu il aud ticaind.