azi pare prima zi de vara, pare frumos si cred ca multi oamneni zambesc pe strazi.
in ultimele zile am iesit mult, mult, ca sa gandesc mai putin.
un alt eu vorbeste, uneori rade, se comporta normal in parametrii sociali, cunoaste multe persoane noi si colorate ale caror nume nu o sa si-l mai aminteasca vreodata.
'ce frumoasa esti, ce rochie frumoasa ai, as vrea sa te sarut pe gat'
ce, cine, cine e fata asta la care se inghesuie cinci magari la zambet?
sunt un sociopat sociabil.
inauntru, nu e nimic. totul a inghetat intr-un moment indepartat din timp, un hypermoment, un moment continuu cu flash back-uri care pulseaza constant.
cineva a furat toate sursele de lumina, becuri, chibrite, lumanari si licurici. astept doar sa treaca timp, frecvente, batai de inima, sa trec eu..in alta parte, oriunde altundeva decat acum.
corpul meu simte diviziunea dintre fatete.
intorcand-ma dimineata acasa pe strazile pustii, in taxiul inundat de lumina, corpul meu isi striga revolta. niciodata nu s-a mai revoltat in asa masura.
capul imi pulsa, mainile imi erau reci si nu mai puteam vorbi. mi s-a facut atat de frica incat atunci cand s-a oprit la stop am vrut sa cobor in fuga pe tot felul de strazi pe care nu le mai recunosteam. capul imi pulsa ingrozitor ca si cum spiritul, energia care mai ramasese vroia sa se mute in alt recipient.
nu stiu cum am ajuns acasa.
m-am intins pe podea si cred ca am lesinat, imaginea a fost iarasi alba, anticorporala,albul acela de care mi-e atat de frica. a fost ca atunci, data trecuta, cand albul mi-a inundat tot orizontul si culorile lui kundalini au iesit rand pe rand din mine. cred ca nu am mai scris niciodata despre asta pentru ca m-am speriat ingrozitor.
'corpul meu nu e corpul meu iar eu nu sunt eu, forma e nimic iar nimicul e forma'
da data asta insa a fost si mai rau. dupa cateva ore, imaginea a revenit. camera era inundata de lumina iar eu eram inundata de groaza.

furii inabusite

locuiam intr-un oras alb in reconstructie, cu parcuri si lacuri artificiale.
coloanele albe de marmura coborau adanc in lacuri. copiii se scaldau zilnic acolo.
calcau pe prima treapa alba care se derula apoi inspre adancimi. cand oboseau se odihneau pe capiteluri de coloane scufundate de izbeliste prin ape. sa inoate bine era o necesitate caci lacurile nu aveau sfarsit. unii mureau, ii culegeau cu plase pentru fluturi.
prin oras,ne plimbam pe barne de lemn inguste.
deasupra, se reconturau in inaltime cladirile.
barnele de lemn erau asezate peste gaurile intunecate ale trecutului, mai intrezareai uneori cate un craniu de elefant.
intr-o seara am prins pe marginea unui lac un licurici.
l-am pus intr-un borcan cu gura in jos.
dimineata, m-am trezit gandind: 'nenorocitul! mi-a ros din piele pana la suflet.'
dar n-am zis-o.

e amuzant cum oamenii ajung sa creada ca a se simti mizerabil e defapt starea normala.

fac pariu cu tine pe doi lei si trei castraveti ca nu ma mai poti uimi.
ca la metrou, usile dinafara inspre interior s-au inchis.
am inghitit si cheia.

trebuie sa fi avut vreo 4 ani si trebuie sa fi fost vara.
ma jucam in fiecare zi in fata blocului, jocuri cu genunchi juliti si numaratori din 10 in 10.
erau multi copii acolo. la o alta scara erau si doua surori. pe cea mai mica, putin mai mica decat mine o chema maria. tin minte ca maria avea ochii mari si miros de pudra de talc, sau poate asa-mi imaginez acum.
intr-o dimineata am auzit pe afara ca maria a murit. copiii ziceau ca a murit in somn. probabil somnul avea si el gust de lapte si miros de pudra de talc, era somnul cel mai lung si mai profund,de pranz cu aer fierbinte de vara, filtrat de draperiile trase.
la scurt timp m-am mutat de acolo. de-a lungul anilor mi-a amintit franturi din povestea asta dar nu am stiut niciodata daca a fost sau nu real. cred ca mi-am amintit mai mult senzatia de somn fara sfarsit, poate ca am tanjit uneori dupa ea, nici nu stiu.
aburi de pudra, miros de lapte clocotit si somn deplin.
cand esti mic iti tii monstrii in dulap sau sub pat, cand cresti, ei se metamorfozeaza odata cu tine si se aciuiesc in suflet. ies doar in urma unui somn deplin.

Pentru ca ninge
Triunghiuri in sfere
pline de cuvinte grele.
Omul care cerne faina din cer,
a uitat de el.
Iei un baston lung, lung,
Tragi cortina,
Si-l intepi
pana-l auzi urland.
....................
E noapte tarziu.
Am terorizat scrumiera,
Tocmai si-a facut rezervare
la zborul pentru insule.
Pleaca luni, la ora 3.

stand pe fundaluri albe culorile tasnesc din crestetele oamenilor, in functie de imaginile intiparite pe fetele lor.
expresii de albastru, de auriu si mai rar de violet.
toate, rand pe rand, niciodata in acelasi timp.
contradictii intre timpul din mine si timpul din afara mea.