azi, azi, azi
aici
acum
incoace...incolo
majoritatea oamenilor la care tin parasesc orasul.
adevarul e ca as fi singura peste tot, macar aici pot sa ma pierd printre strazi, copaci si dimineti.
intr-o zi am sa ma transform intr-un copac, nu stiu inca daca sa fie tei, castan sau platin...poate ar trebui sa fie o salcie.
zana nu sunt, nici pomeneala. nu am nici urma de praf magic in buzunare si nici nu cred ca am avut vreodata. macar asa pot sa ma transform intr-un fort de zane. nunu, orfelinat pentru zanele orfane, care se pripasesc pe aici in anul lor sabatic pe care-l iau cand vor sa cunoasca lumea. unele, au sa ramane pe aici o vreme iar eu am sa ma umplu de ghirlande de flori.
azi am intrat intr-o biserica.nu am mai facut asta de vreo mie de ani caci zanele au tendinte pagane.
tineam cristalul in mana...si m-am rugat, desi nu mai stiam cum sa fac asta...(m-am rugat pentru lumina din tine)

a inflorit iar salcamul din fata geamului, mi s-ar fi parut firesc daca anul acesta ar fi luat o pauza.
in oras a plouat iar taxiul facea miscari bruste printre ramasitele picaturilor de ploaie.
grilajul liftului pulsa, padabing-padabum si noi o luam in ordinea opusa scurgerii timpului caci este mai natural.
genunchii erau prosti, mecanism idiot si tremurator, de-ai fi zis ca sunt mai vechi decat rotitele ruginite ale liftului.
si pentru o clipa lunga, atunci da, inainte si nu dupa, defapt nici inainte si nici dupa, ci pe undeva printre...nu mi-a mai fost atat de frica...

la ora asta copiii isi strang pernele in brate si-si dorm somnul de ploaie si salcami.

totul a amutit.

intr-o dimineata a deschis ochii si a inceput sa se incarce cu peisajul care se derula in fata: strazi pietruite, copii in uniforme care mergeau spre scoala, bunici la cumparaturi de verdeturi chiar si turle de biserici.
uitandu-se mai bine si-a dat seama ca patul ii fusese dizlocat din camera de cu seara si se afla acum exact in strada, sprijinit de fresca unei cladiri in stil germanic.
tot peisajul ce se derula era despartit de o cortina mare rosie, aparuta si ea de nicaieri.
prin despartitura cortinei: exterior
trage cortina: interior
exterior-interior
exterior-interior
.....
o actiune mecanica pe care a savarsit-o de mai multe ori. batranii cu verdeturi se uitau deja mirati." De unde a mai aparut si aratarea in starie de noapte care trage cortina peste un pat exterior?"
a sunat la usa casei de-al carui perete ii era lipit patul. a sunat luuung, i-a deschis o servitoare care i-a spus in germana: 'Die Besitzer sind nicht. Komm nach am Dämmerung'
S-a intors, a tras cortina, s-a pus in pat si si-a propus sa nu se mai opresca din plans pana la apus.

azi pare prima zi de vara, pare frumos si cred ca multi oamneni zambesc pe strazi.
in ultimele zile am iesit mult, mult, ca sa gandesc mai putin.
un alt eu vorbeste, uneori rade, se comporta normal in parametrii sociali, cunoaste multe persoane noi si colorate ale caror nume nu o sa si-l mai aminteasca vreodata.
'ce frumoasa esti, ce rochie frumoasa ai, as vrea sa te sarut pe gat'
ce, cine, cine e fata asta la care se inghesuie cinci magari la zambet?
sunt un sociopat sociabil.
inauntru, nu e nimic. totul a inghetat intr-un moment indepartat din timp, un hypermoment, un moment continuu cu flash back-uri care pulseaza constant.
cineva a furat toate sursele de lumina, becuri, chibrite, lumanari si licurici. astept doar sa treaca timp, frecvente, batai de inima, sa trec eu..in alta parte, oriunde altundeva decat acum.
corpul meu simte diviziunea dintre fatete.
intorcand-ma dimineata acasa pe strazile pustii, in taxiul inundat de lumina, corpul meu isi striga revolta. niciodata nu s-a mai revoltat in asa masura.
capul imi pulsa, mainile imi erau reci si nu mai puteam vorbi. mi s-a facut atat de frica incat atunci cand s-a oprit la stop am vrut sa cobor in fuga pe tot felul de strazi pe care nu le mai recunosteam. capul imi pulsa ingrozitor ca si cum spiritul, energia care mai ramasese vroia sa se mute in alt recipient.
nu stiu cum am ajuns acasa.
m-am intins pe podea si cred ca am lesinat, imaginea a fost iarasi alba, anticorporala,albul acela de care mi-e atat de frica. a fost ca atunci, data trecuta, cand albul mi-a inundat tot orizontul si culorile lui kundalini au iesit rand pe rand din mine. cred ca nu am mai scris niciodata despre asta pentru ca m-am speriat ingrozitor.
'corpul meu nu e corpul meu iar eu nu sunt eu, forma e nimic iar nimicul e forma'
da data asta insa a fost si mai rau. dupa cateva ore, imaginea a revenit. camera era inundata de lumina iar eu eram inundata de groaza.

furii inabusite

locuiam intr-un oras alb in reconstructie, cu parcuri si lacuri artificiale.
coloanele albe de marmura coborau adanc in lacuri. copiii se scaldau zilnic acolo.
calcau pe prima treapa alba care se derula apoi inspre adancimi. cand oboseau se odihneau pe capiteluri de coloane scufundate de izbeliste prin ape. sa inoate bine era o necesitate caci lacurile nu aveau sfarsit. unii mureau, ii culegeau cu plase pentru fluturi.
prin oras,ne plimbam pe barne de lemn inguste.
deasupra, se reconturau in inaltime cladirile.
barnele de lemn erau asezate peste gaurile intunecate ale trecutului, mai intrezareai uneori cate un craniu de elefant.
intr-o seara am prins pe marginea unui lac un licurici.
l-am pus intr-un borcan cu gura in jos.
dimineata, m-am trezit gandind: 'nenorocitul! mi-a ros din piele pana la suflet.'
dar n-am zis-o.

e amuzant cum oamenii ajung sa creada ca a se simti mizerabil e defapt starea normala.