mi-am dat seama ca aproape niciodata nu scriu cand sunt fericita. atunci traiesc.
in iarna traiesc putin.
acum ma simt intr-un fel de purgatoriu, departe de Oras si de toate conexunile care imi formau realitatea pana acum cateva zile.
un spatiu mare si alb, si denivelat, ca si patinoarul pe care m-am chinuit ieri sa-mi pastrez o oarecare gratie.
mi-e groaza de multe lucruri, multe multe...job si oameni si ziduri,mai mari si mai late decat Zidul chinezesc, insusi.
si fricile se topesc doar daca mi-l demolez pe-al meu.
ma buuuuucur, radiez si prin zidul daramat ma apropii de tine.
dau direct cu capul...imi creste un cucui mare..plec cu coada intre picioare si-mi construiesc iar zidul, caramida cu caramida pt ca nimeni, niciodata sa nu indrazneasca sa se apropie, in vecii, vecilor, amin!

vorbele nerostite

stanga, dreapta
unu, doi si oftezi
reglezi respiratia in functie de cel de langa tine.
te uiti cu coada ochiului, ai vrea sa-i rostesti navodul de silabe dintr-o rasuflare.
zambesti politicos ca un emoticon.
in gand:' as vreaaaaa...'
dar nununu... si spui c-afara e ceata si filmul pe care l-ai vazut era sick si te enervai ca nu statea mai aproape de tine si ti-aminteai un fragment de vis in care te tinea de mana si nori negri erau spulberati de mantre de lumina ale caror versuri nu le cunosteai si pleci.
pt ca de fiecare data, ti s-a dovedit ca procesul este unul de lunga durata si confirmarea vine atunci cand te doare fix in fund ca si cu baiatul ala cu soarele pe umar care se milogea sa-l primesti la tine intr-o noapte de decembrie cu doi ani mai tarziu decat ar fi trebuit.

frigul paralizeaza sufletele.
ele trec prin diferite stari de agregare.
fluidul din vara ia o forma solida.
sufletul ingheata.
pe strazile pline de ceata, cand noaptea se lasa de la ora 4, sufletul incepe sa se fragmenteze in mii de bucati.
faci un pas, trosneste si pica. in urma ta, Craiasa Zapezii le aduna cu farasul construind oglinzi.
esti gol si ti-e frig intr-una.
.........................................
iarna aceea si-au petrecut-o intreaga intr-un iglu. sub plapuma albastra cu desene de puf ei radiu lumina si caldura.
ceata laptoasa din nopti ii izola de restul lumilor caci lumea dintre ei le era de ajuns.
ce fantasma!
in zilele de inceput de an, fulgii de zapada si orgasmele atingeau proportii macrocosmice. se refugiau sub plapuma albastra si isi tineau unul altuia de cald si de-a fi.
beatitudinea avea gust de pricomidale. nu am mai mancat de-atunci pricomidale. nostalgia asta e letargica. mi-e pofta de gust si mi-e dor sa ma indragostesc si nu pot.

oamenii vor.
vor cu ardoare, cu intensitate, cu umilinta, cu frica, cu tristete.
vor si nu vor, si de aici confuzia!
daca toate actiunile ti se ineaca in acelasi punct, te numesti redundant.
punct la punct cu veselie
punctele nu sunt formate din lumina ci din gauri mici si negre care te aduc, in final, in acelasi punct.
nu vezi, tu inghiti greseala si greseala te inghite pe tine. si asta-ti genereaza haosul in puls.
fetele au zambete colorate sau retinute, se misca fluid sau prind radacini in pantofi cu toc, dar daca ai vedea ce este si nu ce ar putea sa fie(si nu e) ai mai urca o treapta. ti-ar fi mai bine si tie si celor din aria aurei tale.
proiectiile ideatice te impotmolesc in aceeasi dezamagire.
pisica pe care o tineam in brate pulsa de viata, era reala si ii simteam prezenta.
pe tine te bantuia un viitor posibil dar nefondat iar pisica inca facea ochii mari si astepta sa-i frangi oasele dintr-o singura imbratisare.
si nu este vorba ca te-ai multumi cu mai putin ci ca ai trai un act in toata splendoarea realitatii sale.
iata, pe scurt, verdictul crimei!
dragostea exista, dar nu cum o vezi.

simti frigul?
in iarna care intra in noi.
noi intram in cafenele, pline de lumini difuze si fum, clinchet de lingurete pe sticla, clinchet de dinti pe piele, voci de iarna, voci de frig.
imi ragusesc simturile si ca de fiecare data caut certitudinea de care sa ma agat.
cati oameni ne-au ramas imprimati de-a lungul zilelor? mi-as dori sa fac un clasament dar nu cred ca am dreptul.
nici unii nu stim sa iubim, ne uram prea mult pe noi insine.
cel mai mult as vrea sa nu ma fi mintit.

erau diminetile acelea de toamna, erau si dupa-amiezele de lumina alba, cruda si laptoasa.
mi-e dor de tine dar nu iti suport prezenta reala si nici slabiciunea din ea.
cum spuneam de atatea ori, raul e interior si nu exterior, cand nu-l vom mai proiecta pe ceilalti va fi mai bine.
nu-ti suport nici urmele de saliva pe care mi le lasi pe alunite, buric sau gat si nici transpiratia de pe mana atunci cand ma treci strada. fluidele tale sunt pline frica de a trai si regretul ca ai gresit. cand le percep ma umilesc pana si pe mine, imi dau fiori de rece iar mie mi-e cald si bine din cauza luminii albe.
as vrea sa ai curaj sa faci ce vrei.
eu doar zambesc somnolent si lumina e in continuare alba si cruda.

ciudat cum uneori detaliile se potrivesc.
primisem azi mai devreme 10 boboci de floare de lotus.
i-am pus intr-un imens bol cu apa si am sperat ca o sa infloreasca.
am uitat
................
cu toata confuzia starii am ajuns acasa.
un mic atac de panica. crengile copacului se miscau fara sens si nici urma de concluzie revelatoare. eram furioasa pe frica din ei si asta pentru ca eu nu eram corpul meu, eram doar invelisul care ma purta, si ei, nici unii, nu intelegeau asta.

respir, inspir spre infinit........ si-apoi vad de florile de lotus.
eu sunt florile de lotus, camasa mea are aceeasi nuanta, parfumul de pe gatul meu acelasi gust.
florile de lotus sunt eu.
din cand in cand, cineva picura putina apa, apa vie din bolul imens de cristal.
ma deschid.
cred ca mi-e sete.
ii inteleg acum, in fond eu sunt energia primara feminina, forma mi-a fost aleasa tocmai pentru asta.
si sarpele se rascoleste in inmugurirea mea.